Proaspăt întoarsă de pe Drumul Cetăților (mă rog, azi e joi și eu m-am întors duminică, dar la mine tot proaspăt e), nici nu mi-am desfăcut bine bagajul că a trebuit să mi-l fac din nou, că mâine plec iar. De data asta pe munte ;) Nu știu cum s-a întâmplat asta, dar s-au nimerit una după alta 2 plecări de câte 3 zile (chiar 3 plecări, dacă pun la socoteală și tura de o zi pe Lespezi de acum 2 săptămâni, că nu mai puteam fără) fix în cea mai aglomerată perioadă a mea din ultimele secole, când sunt atât de obosită că îmi vine să mă culc odată cu găinile în fiecare seară. Dar … vorba aia… o să am timp să mă odihnesc pe lumea cealaltă :))))

Să vă zic cum a fost pe Drumul Cetăților. Dacă ați urmărit cumva pe facebook postările din cele 3 zile, știți deja cam ce am vizitat. Dacă nu, voi detalia numaidecât :)

Deși sunt o mare iubitoare de medieval și îndrăgesc din tot sufletul cetățile și bisericile fortificate din Transilvania, de data aceasta nu eu am fost cu inițiativa, și implicit nu eu am planificat traseul, ci prietenii de la Bitdefender, care au lansat o aplicație foarte drăguță, numită, desigur, “Drumul Cetăților”. Așa că alături de alți colegi de breaslă bloggeri, am dat o raită 3 zile pe la câteva dintre cele mai frumoase monumente istorice de acest gen, ne-am jucat un pic cu aplicația și ne-am luptat pentru titlul de voievod.

Ceea ce vă recomand și vouă, mai ales că aplicația e foarte user friendly, puteți avansa rapid în rang (de la străjer la logofăt, vornic și desigur, voievod) și pe măsură ce se întâmplă asta, nu numai că ajutați la protejarea monumentelor istorice și la promovarea lor, ci automat vă protejați și telefonul/calculatorul, pentru că veți primi premii Bitdefender (licențe la produse antivirus).

În aplicație vă puteți da check-in în momentul în care sunteți la maxim 200 de metri de un monument istoric, așadar pentru când veți pleca în explorare prin Transilvania, vă povestesc un pic ce am vizitat noi și cum au fost cele 3 zile pe Drumul Cetăților.

Fiindcă joi seară am avut o problemă de maximă urgență cu un laptop care s-a hotărât să facă mișto de mine, dimineață m-am trezit la 5 după doar 4 ore de somn, fără niciun bagaj făcut sau bani scoși de pe card. Dar după o mică oprire la bancă și una la farmacie, de bine de rău am reușit să ajung la punctul de întâlnire de la Piața Victoriei fără să alerg disperată cu pletele-n vânt după microbuz să mă aștepte și pe mine. Am fost… aproape punctuală să zicem :))) Iar după ce am făcut cunoștință cu colegii (dintre care nu îl știam personal decât pe nebunul de Tudoran până atunci, deși auzisem aproape de toți) am luat-o din loc.

Timpul până la Râșnov a zburat repede tare de tot, mai ales având în vedere că mai mult am dormit pe mine decât să fac orice altceva, și iată-ne la poarta cetății numaidecât. Aici l-am cunoscut și pe Cristi, care avea să ne fie ghid până la finalul celor 3 zile și de la care aveam să aflăm o grămadă de informații interesante despre toate obiectivele pe la care urma să ajungem.

Pentru mine a fost super interesant, pentru că deși mai vizitasem cetatea de 2 ori deja, de data asta am avut un ghid local (pe lângă Cristi) care ne-a povestit o mulțime de detalii pe care nu le cunoșteam. Deși vremea nu prea a ținut cu noi (mai deloc în cele 3 zile, cu mici excepții în ziua de sâmbătă), și sus în cetate a bătut un crivăț de mi-a zburat părul în toate direcțiile (m-am pieptănat dimineață fix degeaba), m-am bucurat foarte tare de priveliștile spre Bucegi și spre Piatra Craiului, și nu în ultimul rând m-a încântat foarte tare să aflu că s-au găsit bani pentru a spori potențialul turistic al orașului și că centrul a început să fie modernizat și a devenit parțial pietonal. Iar din ce am văzut, cred că încet încet Râșnovul va deveni un fel de mic Brașov și va primi din ce în ce mai mulți turiști.

De la Râșnov am plecat mai departe spre Cetatea Făgăraș, unde am fost primiți ca cei mai voievozi dintre cei mai voievozi. Și aici mai ajunsesem, în Road Trip-ul din 2009, dar spre deosebire de atunci, când am vizitat curtea interioară, de data asta ne-am concentrat pe interior, și am putut vizita minunăția de sală a tronului, unde sincer nu mă gândeam decât ce perfectă e pentru un dans cheek to cheek :P (suntem oameni sau suntem dansatori? :))))

Aici ajunsesem chiar recent, în septembrie 2014 când i-am dus pe Steven și Kika un pic prin Transilvania. De atunci practic nu am observat să se fi schimbat ceva, dar m-am bucurat de senzația că parcă plecasem de acolo chiar ieri, și acum că m-am întors, am găsit toate cele exact la fel cum le lăsasem.

A fost primul obiectiv complet nou pentru mine, și m-am bucurat mult că am ajuns aici, mai ales că aveam de gând să trecem pe la Cincu în 2014, dar nu am mai reușit din cauza timpului. Am găsit la Cincu o biserică într-o stare nu extrem de bună, mai ales la exterior, dar cu un turn înalt ascuns în spatele unor brazi maaari mari de tot, o orgă veche și prețioasă, și un domn tare cumsecade care ne-a povestit un pic despre biserică și, printre-altele, despre ușa cu 7 încuietori (nu la fel de complexă ca cea cu 19 de la Biertan, dar oricum).

De la Cincu am fi vrut să oprim și la Mănăstirea Cârța, însă din păcate era deja destul de târziu și a trebuit să ne îndreptăm ușurel spre locul de cazare, care nu a fost chiar orice loc de cazare, ci Palatul Brukenthal din Avrig. Am făcut însă o mică oprire de 5 minute pe drum, pentru că am trecut pe lângă biserica din Dumbrăveni, una dintre cele mai impresionante biserici pe care le-am văzut în România. Este printre puținele biserici baroce de la noi, iar masivitatea și detaliile extraordinare de fațată m-au adus cu sinceritate până la fiori. Te simți extreeem extrem de mic sub așa ceva.

La Palatul Brukenthal am petrecut o seară foarte haioasă, costumați în prinți, prințese, mirandoline și alte personaje din evul mediu, sub îndrumarea unui foarte iscusit actor care ne-a integrat într-o mică scenetă medievală. Dar nu seara a fost importantă, ci noaptea. Nu pot să nu povestesc despre noaptea pe care am petrecut-o la Brukenthal. Pentru că a fost cea mai minunată noapte din viața mea de… nici nu mai știu când. Și asta pentru că… am dorit lemn :))) Lemn, I tell you. Și când m-am trezit, am crezut că sunt pe un norișor pufos și am mai moțăit încă o oră, înfundându-mă în perna aceea divină și pilotele cu care îmi făcusem un culcuș din care pur și simplu nu mai voiam să ies. Era să ratez micul dejun din cauza asta.

Pot să spun cu mâna pe inimă că nu cred că am mai dormit vreodată mai bine ca acolo. E drept, eram după o săptămână cu maxim 4-5 ore dormite pe noapte, și am picat lată, dar oricum, eu clar trebuie să mă întorc acolo, că numai la perna aia și la pilotă mă gândesc în continuu de atunci :)))

După o rapidă plimbare prin curtea palatului ca să fac și eu niște poze și să nu plec de-acolo doar cu memoria patului în cap :))) am pornit în ziua 2 de pe Drumul Cetăților.

O a doua biserică fortificată nouă pentru mine, pe care de asemenea m-am bucurat mult că am vizitat-o, pentru că voiam să ajung aici și la Cisnădioara încă din 2009, dar din cauza defecțiunii cu care ne-am început Road Trip-ul, a trebuit să renunțăm la ele. Până acum sincer am cam uitat de aceste două fortificații, dar iată că după aproape 7 ani, am reușit să le văd.

Biserica din Cisnădie și cea din Cisnădioara reprezintă 2 poluri opuse pe scara evoluției fortificațiilor din Transilvania. Dacă Cisnădioara este una dintre cele mai vechi biserici romanice din tara, singura care a rămas complet originală până acum (construită în 1170), Cisnădioara este printre ultimele biserici care au fost fortificate.

Am găsit la Cisnădie o biserică foarte frumoasă și interesantă, plină de povești deosebite aflate de la ghid. Cea mai interesantă mi s-a părut cea a paratrăsnetului. Plimbându-ne prin curte, cu ochii mei de inginer curios, am observat imediat o bandă neagră pe fațadă, care părea un fel de reparație a unei fisuri, dar totuși în partea de sus avea o formă destul de ciudățică. Așa că am întrebat.

Și nu mică mi-a fost mirarea când ni s-a spus că este de fapt un paratrăsnet, și nu orice paratrăsnet, ci cel mai vechi de la est de Viena. Haios a fost că la prima propunere a unui preot foarte deștept să se instaleze un paratrăsnet pe turnul bisericii (care aparent avea mari probleme, mereu era trăsnit când era furtună), consiliul parohial a respins această idee („diavolească”) pe motiv că „dacă Dumnezeu vrea să pedepsească oamenii astfel, atunci să-i pedepsească” :))) Într-un final s-a montat totuși acest paratrăsnet, chiar pe traseul ultimei fisuri, pentru că s-a considerat că acela este traseul preferat al trăsnetului :)

De asemenea la Cisnădie mi s-au părut foarte interesante machetele. Sunt două: una care ilustrează cum era inițial clădirea (cu 2 detalii de colțuri de stradă care au fost incluse în machetă pentru că mai există și astăzi) și una care ilustrează biserica și fortificația așa cum este ea acum. Vederea din turn nu-mi amintesc să mă fi impresionat foarte tare, dar cu toate astea nu se putea să nu mă cocoț eu acolo sus :P

A nu se rata ferestrele romanice vechi ce încă se pot vedea pe fațadă.

De la Cisnădie am fost și la Cisnădioara desigur, despre care spuneam că este singura biserică romanică din țară care a rămas complet originală până acum (construită în 1170). De asemenea, aici se găsește și cel mai vechi portic din țară, iar în interiorul bisericii se pot vedea o serie de plăci memoriale în cinstea soldaților sași care au căzut la datorie la 29 septembrie 1916.

La Cisnădioara se ajunge după un scurt urcuș de aprox. 5 minute prin pădure, pe câteva zeci de trepte în genul celor de la Cetatea Poenari, numai că mult mai puține. Mi-a plăcut tare mult aici, cred că mai ales pentru că am avut parte de soare :P

În drum spre Valea Viilor am făcut o scurtă oprire și la ruinele Cetății Slimnic, pe care deși o mai văzusem de 2 ori, mi-a plăcut la fel de mult ca și celelalte dăți.

Fiindcă la Valea Viilor am reușit să nimerim fix în pauza de masă dintre 13 și 14, nu am putut să o vizitam pe dinăuntru, dar n-o fost mare bai pentru mine, căci o mai văzusem și în2009 (lucky me, of course, îmi pare rău pentru cei ce nu o vizitaseră).

Următoarea oprire am făcut-o la Mediaș, pentru masa de prânz, pe care coincidența a făcut să o luăm la Traube, adică fix unde am mâncat și anul trecut când am vizitat pentru prima dată Mediașul.

Ziua nu se putea încheia fără o oprire și la Biertan, această bijuterie a bisericilor fortificate transilvănene, unde deși nu mai călcasem decât o dată, cu aproape 7 ani în urmă, mi-am amintit fiecare colțișor, de parcă mai fusesem pe acolo de nu știu câte ori. Faină senzație!

De la Biertan am luat calea satului Cund, unde am petrecut o seară foarte frumoasă la Valea Verde, un complex foarte atent îngrijit de Jonas, o gazdă mutată în România din Germania, care a transformat acest sat uitat de lume de la capătul pământului în una dintre cele mai dorite destinații din România. După o cină delicioasă într-un cadru absolut divin (imaginați-vă pozele de mai jos cu jazz în surdină) și discuții plăcute cu prieteni noi, am mers la casa unde am dormit, o micuță casă țărănească transformată foarte discret în pensiune, unde am putut să mă bucur de sentimentul de viață simplă și liniștită la țară la care mă trezesc visând uneori pentru câteva momente.

Cam așa arăta casa în care am dormit, alături de o micuță clădire care găzduiește școala generală I – IV din Cund (populația satului este de aprox. 100 de persoane).

Drumul până la Cund este absolut extraordinar, trece printr-o pădure superbă (unde sper să merg cândva la pozat) și pășuni verzi, ceea ce te face să uiți că asfaltul lipsește cu desăvârșire.

După un mic dejun cu gem yum yum și clătite, am pornit mai departe la drum în ultima zi.

Era prima pe listă, dar până la urmă timpul nu ne-a mai permis să vizităm cetatea din Sighișoara, dar din nou, n-a fost bai, pentru că toți o mai văzusem deja și oricum vremea era cel puțin extrem de tristă și udă.

Așadar am mers direct spre Viscri, pentru a prinde biserica deschisă înainte de pauza de masă.

La poartă am găsit-o la datorie pe stimabila doamnă Sara Dootz, la fel de drăguță ca și data trecută, și pe care nici de data asta n-am putut să plec fără să o fotografiez în timp ce povestea.

La Viscri am făcut și pauza de masă, mai exact la pensiunea Viscri 125, un loc foarte fain unde mi-ar plăcea să vin o dată să rămân peste noapte (am tras cu ochiul puțin în camere și mi s-a părut foarte fain), după care am pornit spre destinația finală, Prejmer, nu fără a mai face încă o mică oprire, unde altundeva decât la…

N-am stat mult aici, doar am admirat un pic turnul crăpat atât de similar cu cel din Sighișoara și, ca și celelalte 2 dăți când am oprit aici, am lăsat Cetatea Țărănească de pe deal pentru altă dată.

Ultima destinație de pe Drumul Cetăților, Cetatea Prejmer ne-a așteptat cu un pic de stropi și o pisică haioasă și frumoasă pe care am supus-o la o mică ședință foto. Ca și în 2009, ne-am plimbat un pic prin cotloanele întunecate din zidurile fortificației, am visat iar la “cum ar fi să se poată urca în turn”, după care am asistat cu mare curiozitate la desemnarea voievodului și, desigur, încoronarea lui.

Fericitul câștigător a fost Răzvan, care și-a meritat din plin titlul, iar motivul vi-l las un pic mai jos. Este un filmuleț impresionant făcut predominant din filmări cu drona, la care eu personal când mă uit nu-mi vine să cred ce minunății putem să avem în țara asta, deși le-am văzut cu ochii mei.

La Prejmer s-a încheiat aventura noastră medievală, iar revenirea în București a fost una cât se poate de dură, dat fiind că nici n-am simțit când au trecut cele 3 zile, mai ales când am văzut așa de multe locuri și am râs atât de tare :) A, și să nu uit, după ce am dormit atââât de bine :D

În final vreau să vă invit să vă jucați și voi un pic cu aplicația (linkuri de descărcare aici: iOSși Android), să vă distrați, să primiți premii și să creșteți repede în rang, și să vă rog îmi lăsați un comentariu cu orice feedback aveți, pentru a îmbunătăți această aplicație fix după gusturile voastre.